Forme străvechi de teatru cu măşti şi păpuşi, unele specifice românilor (ca MoşBegu sau dansatorii, ori Capra – Brezaia – Turca), altele comune multor popoare, îşi au originea în vremuri imemoriale. Dar formele specifice europene de teatru de animaţie, cunoscute astăzi, provin din numeroase surse. Este posibil de exemplu ca saşii, care au venit în Ardeal (dar şi în ţinuturile Moldovei) începând din secolul al 13-lea, să fi adus unele forme de teatru de păpuşi ori marionete care au influenţat apoi pe artiştii autohtoni. Cercetătorii au vorbit şi despre posibila influenţă turcă (Lazăr Şăineanu sau Nicolae Cartojan) care începe din perioada fanariotă. Kogalniceanu şi Iorga au pledat pentru originea indiană a tradiţiilor păpuşăreşti răspândite în lume de către artiştii nomazi ţigani. Vicleiul oltenesc avea multe asemănări cu vertep-ul polonez şi cu szopka ucraineană. Dar din toate aceste influenţe s-a cristalizat teatrul tradiţional de păpuşi de la noi. Fie că a fost preluată o tehnică de construcţie sau alta, formule de mânuire, trucuri ori procedee teatrale, tradiţia teatrului popular de păpuşi a căpătat în ţara noastră o personalitate aparte. Vreme de secole, dacă nu şi astăzi, Vasilache a fost personajul tipic românesc al teatrului de păpuşi.
1705
Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, explică termenul karagöz ca „păpuşă de mascara vestită”. Este cert că domnitorii fanarioţi au adus cu ei această formă de teatru în ţările române.
Friedrich Sultzer, în Geschichte des transalpinische Daciens, descrie teatrul de tip karagöz ca pe o distracţie favorită a domnitorilor fanarioţi şi a boierimii din vremea sa. O trupă de şase ceauşi [denumire generică pentru functionar, slujbaş de stat] „îmbrăcaţi în ciacşiri [şalvari] albi şi roşii, cu toiege ferecate în argint şi cu căciuli foarte înalte, mânuiau păpuşile şi improvizau farsa după o canava cunoscută. Dialogul era rostit în limbile română, greacă şi mai ales turcă, spre a fi accesibil cosmopolitei componenţe a invitaţilor de la curte. Spectacolul se desfăşura în dosul unui paravan alb, luminat de candele, pe care se proiectau siluetele…” (citat din Teatrul de păpuşi românesc de Letiţia Gâtză). Mai mult ca sigur că piesele – pamflete scrise de către Iordache Golescu au fost astfel reprezentate.
După Mihai Crişan, prima mărturie scrisă despre teatrul de păpuşi de tipul Vasilache datează din 1715, personajul central fiind numit iniţial Paiaţa, iar partenera sa Gaciţa.
1715
A. Maria del Chiaro asista la un spectacol prezentat intr-o casă boierească in Moldova, pe care îl defineşte “una mascherata troppo scandalosa” (in Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia). Deşi unii cercetători s-au grăbit să considere că aceasta ar fi prima mărturie despre un spectacol de teatru de păpuşi, considerăm că mai curând e vorba despre un spectacol cu măşti, fiind descrise personaje pe care le recunoaştem în jocurile populare, cum ar fi Moşul şi Brezaia sau Turca.
1800
După un secol, după 1800, unul dintre primii păpuşari cunoscuţi era Vasile Drăgan (cu partenerul său Ilie Păpuşarul). In Moldova, diminutivul de la Vasile este Vasilache (sau Lache), şi de aici vine numele personajului, Vasilache. Marioara a fost adoptat ca nume pentru personajul feminin poate datorită răspândirii mai mari a lui. Este o teorie a lui Mihai Crişan la care subscriem.
Vreme de sute de ani, în ţara noastră, ca şi în alte ţări europene, a predominat teatrul de păpuşi sau marionete ambulant. Păpuşarii erau profesionişti, deşi practicau sezonier această activitate. De primăvara până toamna, păpuşarii – cei din Bucureşti locuiau într-un cartier din preajma Gării de Nord (actualul Bulevard Titulescu), se suiau în căruţele lor şi prezentau spectacole în lungi turnee, jucând în bâlciurile organizate în anumite localităţi, pe rând, în funcţie de ziua sfântului care patrona bâlciul respectiv. Bâlciurile se organizau succesiv, nu simultan, în ordinea sărbătorilor diferitilor sfinţi, astfel că păpuşarii făceau turnee prin toata ţara din primăvară până toamna. Inafară de aceasta, mai existau păpuşari profesionişti care prezentau spectacole de asemenea în turnee, prin sate şi pe la casele oamenilor înstăriţi, mai ales cu ocazia sărbătorilor de iarnă, şi mai ales în Moldova.
1806
Prima menţiune scrisă despre un spectacol de teatru de păpuşi din Ţările Române datează din 1806, şi este din Moldova. Ea apare în manuscrisul piesei Comedie banului Constantin Canta ce-l zic şi Căbujan şi Cavaler Cucoş, scrisă de Costache Conachi, în colaborare cu Niculae Dimache şi Dumitrache Beldiman. Este prima piesă de teatru originală românească ce ni s-a păstrat. Ea a fost reprezentată cu păpuşi, probabil de către artiştii profesionişti de bâlci sau/şi ambulanţi ai vremii. Textul menţionează că nu exista în acea vreme în Moldova o altă formă de teatru decât cel cu păpuşi. Nu întâmplător acest text este o satiră care se referă la persoane reale, din anturajul autorilor. Una dintre distracţiile favorite ale românilor era să vadă asemenea pamflete în care erau ironizate (de multe ori la comanda celor care plăteau spectacolul) cele mai antipatizate persoane contemporane, iar adeseori era vorba despre autorităţi. Aşa se explică şi interzicerea la un moment dat a teatrului de păpuşi în Ţările Române, cum vom vedea mai târziu. [C.P.]
1821
Este scris cel mai vechi text cunoscut de Irozi din ţara noastră (după Moses Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1883, pp. 494–495). Intr-o însemnare din acea perioadă, Iordache Golescu vorbeşte despre spectacole religioase cu „Irozii” reprezentate la Bucureşti cu marionete, de către copii. Este interesant că o fotografie care a fost făcută cu un secol mai târziu, în 1920, înfăţişează ceata irozilor însoţită de doi copii care poartă o mică scenă de teatru de marionete, destinată cu siguranţă unui asemenea spectacol cu subiect religios. Unii cercetători susţin că modelul acestor reprezentaţii ar fi fost adus de saşi. Dar sunt şi argumente pentru o altă influenţă, dinspre polonezi şi ucrainieni prin Moldova şi dinspre ucrainieni prin Maramureş. Este cert că Vicleimul oltenesc, care a păstrat multă vreme doar scenele satirice, laice, are asemănări cu partea laică a vertep-ului ucrainean. Iniţial însă, erau prezentate cu marionete atât în Moldova cât şi în Ţara Românească şi Maramureş şi scenele cu subiect religios (uciderea pruncilor şi confruntarea dintre un copil şi Irod). Ele s-au păstrat doar în Maramureş, în restul ţării rămânând doar scenetele laice, deşi decorul înfăţişa în continuare sala tronului lui Irod din Betleem [Viflaim], dar personajele şi scenetele cu marionete nu mai aveau nici o legătură cu religia. Sceneta cu subiect religios va fi reprezentată de la un moment dat numai cu actori, şi era urmată de partea laică cu marionete, între cele două spectacole nefiind nici o legătură. Dar rezultă din mărturia lui Iordache Golescu că cel puţin în vremea sa Vicleimul era jucat numai cu marionete. Scena se numea în Moldova “hârzobul”, iar în Ţara Românească “lada”. E o tradiţie aparte, diferită de forma “Marioara şi Vasilache” jucată cu păpuşi pe mână.
după 1820 [?]
trupa marionetistului ceh Matey Kopecki prezintă într-un turneu în oraşele mari din Transilvania piesa sa Horia şi Cloşca (afirmă Nicolae Rodean în volumul Teatrul Gong, 1999).
1830
Din jurul anului 1830 datează piesele-pamflet ale lui Iordache Golescu, care, după opinia multor cercetători (Perpessicius, Gâtză etc.), au fost jucate fie cu păpuşi fie în teatrul de umbre: Barbu Văcărescul, vânzătorul ţării, Mavrodinada, Starea Ţării Româneşti. Faptul că textele sunt complexe şi personajele numeroase ne fac să credem că s-au jucat cu siluete în teatrul de umbre, şi nu cu păpuşi. Lungi pasaje din Mavrodinada sunt în versuri şi au metrica şi stilul baladei tradiţionale româneşti. Acest fapt ne face să susţinem că aceste pasaje erau cântate de un lăutar profesionist ascuns în spatele paravanului, căruia îi erau “şoptite” versurile de către un cititor al manuscrisului, mai mult ca sigur chiar de către autor. [C.P.]
1830
Iordachi Cuparenco, emigrat din Ţara Moldovei în Polonia împreună cu familia sa în 1804, înfiinţează la Varşovia Teatrul mecanic pitoresc, un teatru de automate, gen în mare vogă în acea vreme.
1834
O.Lugoşianu, în Insemnări din bătrâni, în revista Tinerimea română, an XIV, 1896, nr. 5, septembrie, pg. 91, prezintă o însemnare găsită pe un calendar vechi care consemnează prezenţa a “trei caraghioji” care “joacă păpuşi la perdea” la Câmpulung Muscel în 1834, la cafeneaua oraşului “în bileard la Taşula”. “Au şezut aici ca la zece zile” spune însemnarea “…şi au plecat la Râmnic pe drumul Argeşului…” Textul, semnalat de Nicolae Rodean în monografia sa Teatrul Gong, indică prezenţa în cafenele a spectacolului de umbre de tip karagöz, după tradiţia turcească ce pare să se fi practicat şi pentru publicul larg, nu numai pentru casele boiereşti sau curţile domneşti. Faptul că au prezentat spectacolul vreme de zece zile ne face să presupunem că acţiunea s-a desfăşurat în timpul marelui târg de la Câmpulung Muscel, poate că cel mai mare din ţară după Târgul Moşilor de la Bucureşti, când afluenţa de public era foarte mare. De la târgul de la Câmpulung Muscel erau nelipsiţi păpuşarii de Marioara şi Vasilache până prin 1980.
1844-1845
Este scrisă piesa Iaşii în carnaval de Vasile Alecsandri. Tablou în trei acte. Reprezentat pe Teatrul Naţional din Iaşi în beneficiul artiştilor români la anul 1845. In scena a III-a, apare păpuşarul care susţine un celebru monolog: „Intr-a păpuşilor ţară…” Este o dovada a popularităţii teatrului de păpuşi ca formă de spectacol cu caracter critic, satiric, destinat publicului adult.
1860
Primul păpuşar român al cărui nume apare în documente de arhivă este Grigorie Petrache, după cum afirmă Letiţia Gâtză în lucrarea Teatrul de păpuşi din România [1963]. El conducea, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, o trupă de 16 persoane (orchestră şi păpuşari) cu care prezenta spectacole pentru adulţi în mahalalele Bucureştiului.
1864
Acta păpuşarilor de la Iaşi prin care Prefectura Iaşului interzicea orice spectacol de teatru de păpuşi. Vasile Alecsandri, Ion Creangă şi Kogălniceanu vor milita pentru înlăturarea acestei interdicţii şi restaurarea acestei tradiţii româneşti “din bătrâni”.
1864-1865
Ion Păpuşăriul de Vasile Alecsandri. Cânticel comic. Cântat de d-nul Luchian pe Teatrul din Iaşi.
1865
Din acest an datează un regulament al păpuşarilor de Vicleim, descoperit de Letiţia Gâtză la Arhivele Statului [Bucureşti, Fond Minister din Lăuntru, Dosar 133/1865] în care se spune că “păpuşile nu vor purta haine militare, sau nu vor fi asemănătoare unei persoane, ci obişnuite, şi nici nu vor întrebuinţa vorbe murdare sau atinse de guvern ori de vreo persoană”. Şi de aici se poate observa caracterul satiric, pamfletar, al spectacolelor de teatru de păpuşi, destinate publicului adult în exclusivitate.
1879
În urma intervenţiilor lui Ion Creangă, teatrul de păpuşi se va relua la Iaşi, dar va fi curând interzis din nou.
1882
Teatrul de marionete de la Buziaş al familiei Brauer-Berger
Teatrul familiei Brauer-Berger, la început de marionete, a fost întemeiat de o familie care a venit din Silezia şi care s-a stabilit la Buziaş în 1882, în urma unei întâmplări nefericite. Pe la 1880, un circ german ţinea spectacole în Timişoara şi alte oraşe din Banat. Printre numerele senzaţionale ale circului era şi cel al trupei de acrobaţi Brauer-Berger. Un accident a pus capăt carierei câtorva acrobaţi, care s-au stabilit în Banat după plecarea circului. Ei au comandat un set de marionete din Cehia (unde se făceau marionete la comandă, cu seturi de personaje pentru diferite piese), şi au folosit aceste marionete din 1882 până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial pentru a prezenta spectacole în limbile română, germană şi maghiară, atât pentru copii cât şi pentru adulţi, în turnee prin Banat şi Transilvania. Teatrul a fost continuat de urmaşii lor, cum ar fi Ecaterina Brauer Berger.
În 1973 regizorul Mirel Ilieşiu a realizat documentarul dedicat teatrului familiei Brauer-Berger, intitulat Genoveva de Brabant sau reabilitarea candorii, o reconstituire a spectacolului de marionete, aşa cum se desfăşura la Buziaş şi în alte localităţi din Banat, la sfârşitul secolului al 19-lea. In acest film apare şi Ecaterina Brauer Berger. Membrii familiei Brauer au pregătit şi alti marionetişti care au activat ca artişti amatori în cladirea Casei de cultură din Buziaş. Trupa a primit numeroase premii în anii 1970-1980 la festivalurile de amatori, deşi nivelul lor era mai înalt decât cel al amatorilor. Această trupă a fost ajutată constant de regizoarea Florica Teodoru şi de scenografa Zofia Krzyzsanowska de la Timişoara în anii 1970-1980.
1897
Este din nou permis teatrul de păpuşi la Iaşi, după cum afirmă Teodor Burada (în Istoria teatrului în Moldova, vol. I, Iaşi, 1915).
1900-1914
Păpuşari ambulanţi şi în cafenele.
Sunt multe mărturii din această perioadă care atestă existenţa spectacolelor de teatru de păpuşi în ţara noastră. Astfel, după cum afirmă Anaid Tavitian, la începutul secolului al 20-lea, prin vechile cafenele turceşti din Medgidia, se mai păstrau încă jocurile cu umbre şi păpuşi ale lui Karagöz. Iar prin şcoli sau bâlciuri, vechii păpuşari colindau, bucurând pe cei mari şi pe cei mici cu Isprăvile lui Vasilache şi Marioara în veşnicele lor dispute, în care se implicau şi Popa şi Jandarmul sau Dracul…”
1917- 1940
Este cert că în această perioadă se consolidează tradiţia teatrului de păpuşi în ţara noastră, păpuşarii făcând turnee de-a lungul anului prin târgurile organizate în ţară cu prilejul diferitelor sărbători religioase. In fiecare localitate târgul dura mai multe zile, şi păpuşarii dădeau reprezentaţii de dimineaţa până seara. In “zilele de temei”, adică în acele zile în care afluenţa publicului era maximă, se putea ajunge şi la câte 40 de reprezentaţii pe zi. Aceste “turnee” au reînceput odată cu terminarea războiului (1945) şi au existat până prin anii 1975-1980, când păpuşarii tradiţionali, de bâlci, au început să se retragă din activitate din pricina vârstei înaintate, şi când meseria lor nu a mai fost preluată de alte generaţii. O altă tradiţie însă, cea a teatrului cult, a început să se dezvolte în ţara noastră în primele decenii ale secolului al 20-lea.
Hans Liebhard, afirma că existau în prima jumătate a secolului al 20-lea mai multe teatre de păpuşi de familie în Sibiu care prezentau spectacole cu Kasperle prin târgurile şi satele săseşti din Transilvania până prin 1950, cum ar fi trupa lui Hatzach (ref. în Sack der Errinungen, în Algemeine Deutsche Zeitung, iulie 1999, citat de Nicolae Rodean în volumul Teatrul Gong, 1999).
Calendarul bâlciurilor
Mulţi păpuşari s-au stabilit pe parcursul secolului al 20-lea la Bucureşti, în cartierul dintre Gara de Nord şi bulevardul Titulescu. Aveau case cu curţi, în care îşi puteau ţine căruţele şi pavilioanele pe care le foloseau ca să facă turnee prin ţară din martie până în octombrie. După mărturia lui Mihai Crişan, aceste turnee aveau loc urmând calendarul bâlciurilor organizate cu ocazia sărbătorilor religioase în diverse localităţi. Păpuşarii profitau de faptul că la aceste târguri puteau avea un mare număr de spectatori. Iată lista acestor târguri după unul dintre calendarele vremii:
In 9 martie – de Sfinţii Mucenici: Comăneşti, Onceşti, (în judeţul Bacău). Grind (Ialomiţa), Roznov (Neamţ), Brâncoveni (Romanaţi), Jupa, Ciupagea (Vlaşca), Câmpu Mare (Argeş), Tecuci (Teleorman), Giurgeni (Ialomiţa).
In 13 martie – Bogdăneşti, Oneşti (Bacău)
In 25 martie – de Bunavestire – Greci (Olt), Tigveni (Arges). Ghiojdeni, Stăneşti (Râmnicu-Sărat), Negreşti (Jud. Vaslui), Bălăneşti (Gorj).
La Sfântu Teodor – Iaşi.
In Săptămâna brânzei – marţi şi miercuri – la Văideni (Vâlcea).
In Duminica Floriilor – la Iaşi, Suteşti (Brăila), Giurgeni, Ciochina (Ialomiţa), Roznov (Neamţ), Negreşti (Vaslui).
In 23 aprilie – de Sfântu Gheorghe – Moineşti (Bacău), Dărgoani (Neamţ), Boteşti Nesporeşti (Roman), Slatina, Caracal, Piteşti, Lupoaia (Mehedinţi), Râmnicu-Sărat, Sălcioara (jud. Râmnicu-Sărat), Schitul Polovraci, Preajba (Gorj), Frăţeşti (Vlaşca), Iaşi, Bârlad.
In 21 mai – Sf. Constantin şi Elena – Ocna, Dărmăneşti (Bacău), Dobroteni (Olt), Roznov (Neamţ), Galaţi.
De Inălţarea Domnului – Piteşti, Târgu Jiu, Uda (Olt), Câmpu Mare (Argeş), Mărculeşti (Muscel), Iaşi, Cacăr, Brăila, Slobozia (Ialomiţa), Neamţu, Trifeşti (Râmnicu-Sărat).
La Moşi – în Bucureşti, Mavrodin (Teleorman), Olteniţa (Ilfov).
Duminica Rusaliilor – Alexandria (Teleorman), Vaideeni (Vâlcea).
Duminica tuturor sfinţilor – Piatra Neamţ, Ghiojdeni (Ialomiţa). Piteşti, Ulmeni (Argeş), Negoeşti (Dolj), Luciu, Sălcii (Ialomiţa), Jilava (Ilfov), Piatra, Negreşti (Vaslui)
24 iunie – Drăgaica – Buzău, Focşani, Ipăteşti (Olt), Buda (Râmnicu-Sărat), Colentina (Ilfov), Giurgeni (Ialomiţa), Piteşti, Câmpulung, Cornăţel, Cărbuneşti, Broşteni (Mehedinţi)
29 iunie – Sf. Petru şi Pavel – Bacău, Oneşti, Viziru de Sus (Brăila), Broşteni (Mehedinţi), Broşteni (Ialomiţa), Talpa (Neamţ), Boghecea, Sagna, Burueneşti (Roman), Giurgiu
20 iulie – Sf. Ilie – Câmpulung, Floreşti (Vaslui), Dărmăneşti (Bacău), Suteşti (Brăila), Budeşti-Gaicăi (Neamţ), Bârlad, Fălticeni, Băile Slănic (Bacău), Giurgeni (Ialomiţa), Dumitreşti (Râmnicu Sărat)
24 iulie – Jilava (Ilfov), Tupilaţi (Roman)
27 iulie – Sf. Pantelimon – Ocna (Bacău), Davideni (Neamţ), Curtea de Argeş, Argintonia (Mehedinti), Drăghiceni (Olt), Pleşeşti (Râmnicu Sărat), Vaideeni (Vâlcea), Pantelimon (Ilfov)
6 august – Schimbarea la faţă – Lociu (Mehedinţi), Poenari (Argeş), Neamţu (Muscel), Mogoşeşti (Roman), Bogdana (Tutova), Galaţi
15 august – Sfânta Maria Mare – Tg. Jiu, Curtea de Argeş, Ulmeni (Ilfov), Vârteşti, Dumitreşti (Râmnicu Sărat), Giurgiu, Iaşi, Giurgeni (Ialomiţa), Cotroceni (Ilfov), Voineşti, Deleni (Vaslui), Caşin (Bacău), Sinaia (Prahova)
29 august – Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul – Bacău, Comăneşti, Oneşti (Bacău), Călăraşi (Ialomita), Davideni (Neamţ), Mogoşeşti, Mirceşti, Jugani (jud. Roman),
30 august – Bârlad, Cornăţel (Dâmboviţa)
septembrie – Sfânta Marie Mică – Bucureşti, Tăureni (Valcea) – ţine 25 de zile. Cărbuneşti (Gorj), Giurgeni (Ialomiţa), Buda (Râmnicu Sărat), Bogdana (jud. Bacău), Ciochina (Ialomita), Valea Hălăuceşti (Roman), Buşteni (Prahova),
14 septembrie – Ziua Crucii – Drăgăşani (Olt), Negreşti (Vaslui), Scheia, Doljeşti (Roman), Bârlad, Telega (Prahova).
octombrie – Vinerea Mare – Tg. Jiu, Râmnicu Valcea
Câteva tentative de început. Intemeierea primelor teatre culte de repertoriu
Trupa lui Adela Farkas Mayerbuchler [1923…]
Adela Farkas Mayerbuchler [n. Wolf] n. 3.02. 1880, Satu Mare, d. 1957, a jucat ca actriţă de teatru dramatic din anul 1896. În 1923, împreună cu soţul ei, a înfiinţat prima trupă de teatru de păpuşi cult din România, cu care prezenta spectacole în întreaga ţară. In 1950, când avea 77 de ani, a fondat Teatrul de Păpuşi din Oradea, unde a fost regizor artistic şi artist păpuşar între anii 1950-1957.
Teatrul familiei Şesan
20 mai 1929
La congresul de înfiinţare a Uniunii Mondiale a Marionetiştilor (UNIMA) (Praga, 1929), Valerian Şesan a participat împreună cu copiii săi. El a reprezentat România care a devenit astfel una dintre cele şapte ţări fondatoare ale acestei organizaţii internaţionale (alături de Cehoslovacia, Franţa, Italia, URSS, Marea Britanie, Jugoslavia).
1929–1943 – mari turnee ale trupei familiei Berger în Banat, în 63 de localităţi.
1928-1935 – Teatrul de Marionete al lui Theodor Nastasi
Înfiinţat de către Theodor Nastasi la Cernăuţi ca secţie a Teatrului Naţional din Cernăuţi în 1928, cu sprijinul lui Valerian Şesan, Victor Ion Popa şi mai ales al Baronului George Löwendahl, artist plurivalent, care a realizat şi superbe marionete pentru spectacolele acestui teatru: Directorul de scenă şi Bastien şi Bastienne de Mozart.
După Nicolae Rodean, marionetele au fost realizate după schiţele Baronului George von Löwendahl de către prof. Buba, Isopencu si L. Tulpan (sculptura şi construcţia) şi de către doamna E. Nastasi (costumele). Scena, care avea oglinda de 1/2 metri şi adâncimea de 0,70 m, a fost construită de fratele lui Nastasi, Iancu Nastasi şi un mecanic din teatru. Scena era utilată cu 32 de lămpi normale în patru culori, o rivaltă cu patru becuri, 10 lămpi pentru fundal, cinci reflectoare cu schimbare de culori, câte 4 lămpi la arlechini, lămpi pentru cei care citeau textul, rezistenţă specială pentru fulgere, reflector pentru jocuri de umbre, aparat de proiecţie pentru nori, maşină de vânt şi maşină de ploaie. Orga de lumini avea 16 circuite, reostate pentru creşterea şi descreşterea luminilor (cf. Rodean, op. cit., pg. 15 şi urm.).
1 mai 1928 – premiera Directorul de scenă şi Bastien şi Bastienne de Mozart. Regia Theodor Nastasi, scenografia George von Lowendahl. Marionetişti: Theodor Nastasi, Vasile Ciubcă, pictorul Tulpan. Interpreti: Maria Anastasiad, Maria Roşu, Nicolae Sireteanu, Gheorghe Popovici, Lazăr Mărginean. La pian Silvia Rosner.
Teatrul lui Nastasi s-a mutat în 1929 la Bucureşti. La Bucureşti, Nastasi a colaborat cu o altă mare artistă, graficiana şi scenografa Ioana Bassarab, şi a realizat spectacolul Motanul încălţat, pe un text de Contele Franz Pocci şi Ion Păpuşarul de Vasile Alecsandri. La 5 octombrie 1929 se inaugurează, sub patronajul revistei Universul copiilor, “primul teatru de marionete vorbitoare”. Spectacolele sunt prezentate la sala Tinerimea română din apropierea Liceului Lazăr.
In martie 1930 Nastasi începe lucrul la spectacolul Motanul încălţat, regia, scenografia şi adaptarea Ioana Bassarab. Premiera a avut loc în sala Teatrului Majestic din Bucureşti. S-a mai jucat şi piesa Portofelul pierdut de Vlădoianu şi Kiriţescu.
Teatrul lui Nastasi a prezentat sute de spectacole în turnee în ţară în limba română, maghiară şi germană.
Între anii 1933-1935, Theodor Nastasi a fost angajat al Teatrului German din Sibiu. Spectacolele sale de marionete erau interpretate în germană si română de către actori ai teatrului din Sibiu, după cum afirma Nicolae Rodean în cartea sa, Teatrul Gong, 1999. Aici au fost prezentate spectacolele Directorul de scenă, Bastien şi Bastienne, Muzl, Motanul încălţat de Pocci, Prinţul Ano şi Fiica directorului de poştă(scene cu marionete din filmul Cântecul s-a terminat). Au cântat şi au interpretat artiştii de la Landestheater din Sibiu. Printre ei era şi Trude Weinrich (Elena Dona), care a fost apoi artist păpuşar la Teatrul de Păpuşi din Sibiu, secţia germană (1949).
1931-1934
Pavel Milan Şesan pune în scenă ca marionetist şi regizor piesa scrisă de sora sa, Vera Mora, Povestea unei seri (Pohadka jednoho vecera), prezentată mai întâi la Pisek, apoi, în 1932, la teatrul artistic Rise Loutek (Impărăţia păpuşilor) din Praga. Spectacolul avut 300 de reprezentaţii în Cehia. Vera Mora mânuia marionete şi cânta alături de alţi apreciaţi cântăreţi de operă. Fragmente din spectacol au fost prezentate la Congresul UNIMA de la Ljubljiana în 1933 şi la Salzburg. Piesa va apare în româneşte în 1934 la editura Iconar din Cernăuţi.
1935-1937
Teatrul de Păpuşi din Bucureşti [compania “Păcălici“]
Înfiinţat în 1935 de către Renée Şaraga [măritată ulterior cu scriitorul George Silviu]. A funcţionat până în 1937 în bomboneria magazinului Galleries Lafayette din Bucureşti, magazin al carui proprietar era tatăl artistei, editorul şi omul de afaceri ieşean Şaraga. În 1950, grupul de păpuşari conduşi de către Renée Silviu a constituit nucleul secţiei de păpuşi a Teatrului Ţăndărică, alături de membrii trupei Prichindel (finanţată de Primăria Capitalei).
1939-1944
Teatrul de Marionete din Bucureşti
Înfiinţat de către actriţa şi scriitoarea Lucia Calomeri în 1939. Lucia Calomeri milita de mult pentru întemeierea unui asemenea teatru. Ea fusese impresionată de teatrul de marionete de la Praga. De altfel, prima lor marionetă a fost adusă de la Praga de către Lucia Calomeri. Prima marionetistă a fost Dorina Tănăsescu. Ea a acceptat invitaţia lui Lucia Calomeri de a face un teatru de marionete şi a atras apoi şi pe alţi colegi ca Ella Conovici, Venera Stanciu, Puica Hetmanek, sculptorul Ion Vlad – pe atunci student la Belle-Arte ca şi ceilalţi, Lucia Georgescu – nepoata lui Lucia Calomeri, Aurel Stoicescu, Ion Dădârlat – pe atunci student la Cinematografie etc. Teatrul, sprijinit de casa Şcoalelor, a avut sediul mai întâi pe strada Popa Tatu, apoi la Ateneul Popular din str. Sfinţii Voevozi şi la Şcoala de băieţi nr. 26 de pe B-dul Pache Protopopescu. Dorina Tănăsescu prezenta mici spectacole şi în Cişmigiu şi în sala Studio de la subsolul actualului teatru Odeon (după fabulele lui Marcel Breslaşu). Unii dintre artiştii din acest teatru au făcut parte dintre fondatorii Teatrului Ţăndărică în 1945. Teatrul de Marionete a funcţionat până în 1944, întreruperea a fost din pricina bombardamentelor.
Compania lui Al. Ferrat “Pinocchio” [1931 ? – 1949 ?]
Prezenta în mod curent spectacole pentru copii în Bucureşti şi în turnee prin ţară. La 4 august 1946 prezenta un spectacol în turneu la Sibiu: Albă ca zăpada şi cei şapte pitici de Sergiu Vladimir. Erau folosite decoruri, păpuşi şi marionete achiziţionate de către Ferrat din Cehia, ale căror fotografii au apărut în revista Boabe de grâu în 1931. S-ar putea ca teatrul lui Ferrat să fi existat încă din 1931 sau 1932. Acest teatru a funcţionat până când au început să apară teatrele de stat în locul celor particulare. Al. Ferrat s–a angajat atunci ca actor la Teatrul Muncitoresc CFR Giuleşti şi a abandonat teatrul de animaţie. Ferrat a mai contribuit şi la iniţierea în păpuşărie a artiştilor de la Craiova în 1948 (Horia Davidescu).
octombrie 1942
Teatrul de Marionete din Salzburg în turneu la Braşov şi Sibiu, unde prezintă spectacolele în limba germană Poveştile fraţilor Grimm, Bastien şi Bastienne de Mozart, Colombina de Hans Seebach, Tânărul Mozart de Hans Seebach.
Teatre stabile, de repertoriu
1945
Teatrul Ţăndărică [marionete]
Înfiinţat în 1945 la iniţiativa lui Elena Pătrăşcanu ca teatru particular de către un grup de scenografi, marionetişti etc. cu sprijinul Fundaţiei Regelui Mihai şi al lui Lucreţiu Pătrăşcanu (Dosarul nr. 3909/1945, Tribunalul Ilfov). La solicitarea lui Elena Pătrăşcanu, trupa lui Lucia Calomeri şi Dorina Tănăsescu s-a alăturat acestei iniţiative. Acest grup a avut o foarte mare importanţă, deoarece Dorina Tănăsescu a devenit profesoara tuturor şi artista principală a trupei. Spectacolul inaugural a avut loc la 1 aprilie 1945. Activitatea teatrului a început în condiţii foarte grele, în sala Caravana de pe B-dul Bălcescu, o baracă improvizată din camioane pe un teren viran. Pe acest teren se va construi în anii 1960 un bloc în care va funcţiona magazinul Unic. Primul sediu propriu zis a fost într-o clădire care se afla pe locul actualului bloc turn din Piaţa Naţiunilor Unite, în fosta clădire a cinematografului Gioconda. Apoi sediul a fost pe Calea Victoriei, într-o clădire care azi nu mai există ce se afla în faţa actualului Teatru Odeon (blocul Cartea rusă). Teatrul a mai avut un sediu în clădirea care aparţine la ora actuală Teatrului Excelsior. La data înfiinţării Teatrului Ţăndărică funcţionau în Bucureşti mai multe mici teatre de păpuşi şi marionete particulare sau finanţate de primărie. În 1949 Teatrul Ţăndărică devine teatru de stat, ca toate teatrele particulare din acea vreme. La conducerea teatrului vine Margareta Niculescu, personalitate marcantă a teatrului de animaţie mondial. Ea este cea care a condus teatrul Ţăndărică în direcţia experimentului artistic şi l-a făcut celebru în lume.
1946
“Glüchwurmchen” Sibiu
Teatrul de păpuşi în limba germană Glüchwurmchen (Licurici) din Sibiu. Era teatru al sindicatelor, şi nu unul particular. Păpuşari: Hedwig Szaunig, Heda Gockel, Ilse Kleppner. Kalmar-Krauss Lilly era regizoare, autoarea textelor]. Echipa va sta la baza următoarei tentative de înfiinţare a unui teatru de păpuşi la Sibiu, în 1947, numit mai întâi “Ţăndărică”.
1947
In august 1947 intră în vigoare noua lege a teatrelor şi se înfiinţează Consiliul Superior al Literaturii Dramatice şi al Creaţiei Muzicale, prima formă de control ideologic al spectacolelor şi repertoriului. Este începutul ideologizării teatrului românesc, care odată cu desfiinţarea în 1948 a companiilor particulare, intră în perioada proletcultistă care va dura până la moartea lui Stalin, în 1953. Teatrele de păpuşi nu au suferit însă presiunile ideologice la care era supus cel dramatic. Iar piesele ruseşti puse în această perioadă erau piese pentru preşcolari foarte bune care se pot juca şi acum, şi nu texte de propagandă sovietică.
“Vörös Fecske” [Rândunica roşie] [1947 – 1949], Târgu-Mureş
a funcţionat mai întâi sub egida Sindicatelor, apoi ca teatrul de păpuşi Rândunica roşie al Ateneului Popular (Népi Athaeneum). Trupă particulară, alcătuită din câţiva entuziaşti (sculptorul Révés Endre, scriitoarea Hertha Ligeti, regizorul Pál Antal) care a precedat şi a condus în cele din urmă la înfiinţarea Teatrului de Păpuşi din Târgu-Mureş în 1949.
Trupa de păpuşari “Tăndărică“ din Sibiu [1947-1949]
Artişti păpuşari erau Ilse Klepner, Hedwig Szaunig (care era si sculptor si regizor) şi Helda Gockel. Această primă formaţie de păpuşari din Sibiu a prezentat în 9 august 1947 primele spectacole. 29 iulie 1948 două spectacole: Ţăndărică în Africa (Ţăndărică şi maimuţa) – spectacol pentru copii şi Ţăndărică în căutarea duşmanului(pentru adulţi).
Teatrul de Păpuşi „Păcală”/ sau mai curând “Mateias Gâscarul“ (“Ludas Mátyi“Bábsinház) din Cluj, mai 1948 tutelat de Sindicatul Mixt al Artiştilor, Scriitorilor şi Ziariştilor cu sediul în str. Napoca nr.16 (atelier de confecţionare păpuşi şi decoruri), care neavând sală proprie a dat reprezentaţii numai în deplasare, în şcoli, grădiniţe şi cămine. Prezentau spectacole atât în limba maghiară cât şi în limba română.
Teatrul de păpuşi “Licurici” din Sibiu [întemeiat în 1 ianuarie 1949]
înfiinţat în 1949 ca secţie a Teatrului Dramatic din Sibiu
In Buletinul oficial din 24 martie 1949 apare decretul prin care se reglementeaza înfiinţarea şi subvenţionarea teatrelor de stat. (Decretul nr. 168/1948 pentru modificarea art. 73, alin. 1, din legea Nr. 265 din 18 Iulie 1947, pentru organizarea Teatrelor, Operelor şi Filarmonicelor de Stat, precum şi pentru regimul spectacolelor publice).
Teatrul de Păpuşi din Timişoara [întemeiat în 30 aprilie 1949]
înfiinţat în 1949 ca secţie a Teatrului de Stat din Timişoara. Director şi regizor este Florica Teodoru, care îşi atrage studenţii actori pentru a forma prima trupă a teatrului de păpuşi. În decembrie 1954 Teatrul de Păpuşi din Timişoara devine instituţie independentă.
Echipa de păpuşari de la Craiova [1948-1949]
Horia Davidescu, Stefania Alexandrescu, Maria Diaconu, Alexandrina Stoica, înfiinţeaza pe lângă Inspectoratul Şcolar Craiova o trupă de păpuşari amatori. Susţineau spectacole în sala Lumina din Craiova. Horia Davidescu fusese iniţiat în arta animaţiei de către actorul Ferrat.
După Adriana Teodorescu, “…craiovenii aplaudă pe data de 1 iunie 1949 primul spectacol „autohton” de păpuşi – „Iliuţă şi coşarul”, pregătit încă din 1948 de un nucleu de păpuşari amatori, format din cadre didactice. În toamna anului 1949, autorităţile locale craiovene transferă evidenţele şi inventarul instituţiei de la Inspectoratul Şcolar la Teatrul Naţional…”, fiind înfiinţată astfel secţia de păpuşi a teatrului. Acest teatru va deveni în 1955 o instituţie autonomă.
Teatrul de Păpuşi din Braşov [întemeiat în 1949] (Teatrul de Păpuşi Motănel)
a fost înfiinţat ca secţie a Teatrului Muncitoresc de Stat din Braşov. Oraşul Braşov se va numi Oraşul Stalin din 1950, în urma unui decret, sub pretextul că era urmarea unei propuneri care venea din partea unor “oameni ai muncii” din acest oraş.
Teatrul de Păpuşi din Iaşi [întemeiat în 1949]
Teatrul de Păpuşi în limba idiş de la Iaşi [Secţie a Teatrului idiş]
A funcţionat din 1949 până în 1955 sau 1956. Prezenta spectacole de păpuşi în idiş. S-a desfiinţat când majoritatea păpuşarilor din acest teatru au emigrat, după cum afirma Mihai Crişan.
Trupa de păpuşari de la Brăila [1949- 1951]
condusă de scenograful Mihail Gavrilov; din ea făceau parte numeroşi păpuşari care au fondat apoi teatrele de păpuşi din Brăila şi Galaţi (fraţii Gavrilov, fiii scenografului, surorile Rahtopol, soţii Heinel, Vasile Hariton).
Teatrul de Păpuşi din Târgu-Mureş [întemeiat în 1949] (Rândunica roşie)
fondat iniţial ca secţie a Teatrului Secuiesc de Stat din Tg. Mureş, prezenta spectacole în limba maghiară; secţia română a fost înfiinţată mai târziu.
Teatrul Tăndărică din Bucureşti devine teatru de stat în 1949
Teatrul de Păpuşi de la Craiova [1949-1951]
era alcătuit, ca multe alte trupe din acea vreme, din artişti păpuşari amatori; două dintre artistele din această trupă, alături de Horia Davidescu, au jucat în primele spectacole ale Teatrului de Stat de Păpuşi.
Teatrul Ţăndărică – Secţia Păpuşi [întemeiată în 1949 de către Renée Silviu], cu sprijinul lui Margareta Niculescu
Teatrul de Păpuşi din Cluj fondat în 31 martie 1949; prin decizia Sfatului Popular al Comunei Urbane Cluj s-a repartizat Teatrului de Păpuşi localul din str. 23 August (azi, Ion I.C. Brătianu) nr. 23, o fostă prăvălie şi o magazie dezafectată. Conducerea teatrului a fost preluată de către istoricul de artă Andrasi Fischer Edit.
Teatrul Aschiuţă din Piteşti
A fost întemeiat în 1949 ca secţie a teatrului dramatic cu sprijinul profesional al Teatrului de Păpuşi din Sibiu şi al Teatrului Ţăndărică.
Teatrul Maghiar de Păpuşi din Oradea [1950]
Teatrul Prichindel [1950 ? – 1953]
A funcţionat în parcul Herăstrău din Bucureşti (unde de altfel Teatrul Ţăndărică va mai prezenta foarte multe spectacole vreme de peste 15 stagiuni, în perioada estivală). Artiştii erau pregătiţi de Dorina Tănăsescu. Era o trupă de fete în majoritate, şi erau finanţaţi de către Sfatul Popular al Capitalei. Dupa părerea lui Brânduşa Zaiţa Silvestru, artiştii păpuşari erau Mişu Prujinski, Florentina Meteuşan [Lenkisch] care venise de la Craiova, Despina Petrini, Violeta Ulubeanu. Acest teatru a fuzionat cu secţia de păpuşi a Teatrului Ţăndărică în 1953, membrii săi fiind angajaţi la Ţăndărică, unii dintre ei devenind artişti de frunte ai acestei instituţii.
Teatrul lui Mihai Georgescu
După Sanda Diaconescu, tot în parcul Herăstrău, în aceeaşi perioadă, prezenta spectacole cu păpuşi Mihai Georgescu, ulterior dramaturg şi profesor universitar, ce căuta un mijloc de existenţă fiind recent eliberat după o detenţie din motive politice.
Teatrul de Păpuşi din Reşiţa
A funcţionat între anii 1951-1956 [?]. Aici au fost angajaţi Justin Defta (care s-a transferat ulterior la Petroşani, apoi la Teatrul de Păpuşi din Constanţa) şi Gh. Bălteanu, (care s-a transferat apoi la Teatrul de Păpuşi din Timişoara).
Teatrul de Păpuşi “Vasilache” din Petroşani, Secţie a Teatrului Valea Jiului
A funcţionat între anii 1953-1961. Aici au fost angajaţi Mircea Romanescu (care s-a transferat întâi la Oradea şi ulterior la Constanţa), Aurel Crăciun (transferat apoi la Alba Iulia), Justin Defta (transferat de la Reşita, ulterior transferat la Constanţa), Silvia şi Teodor Brădescu, care ulterior au plecat la Botoşani. Era secţie a Teatrului de Stat din Petroşani, unde era regizor angajat Val Mugur, care a şi pus în scenă aici un spectacol, Iepurele şi Motanul, în care juca Justin Defta.
Teatrul de Marionete din Arad [întemeiat în 1951] de Cristian Frangopol
Teatrul de Păpuşi din Brăila (s-a numit o vreme “Cravata roşie“) [întemeiat oficial în 1951, ca secţie a Teatrului Dramatic, dar el funcţiona de fapt din 1949]
Teatrul de Păpuşi “Licurici“ din Bacău [înfiinţat în 1951]
Teatrul de Păpuşi “Prichindel” din Alba Iulia [înfiinţat în 1952]
Teatrul de Păpuşi din Galaţi [înfiinţat în 1952]
Teatrul de Păpuşi “Cravata roşie“ din Botoşani [ulterior “Vasilache“] [înfiinţat în 1953 de Max Weber]
Teatrul de Păpuşi al Armatei [menţionat între 1953-1956] înfiinţat de Claudiu Cristescu
A avut o scurtă existenţă. Sediul era în sala care se află sub terasa clădirii Cercului Militar. Aici şi-au început activitatea regizorul Claudiu Cristescu, care a şi fondat acest teatru, şi artiştii păpuşari Valeriu Simion, Chira Dragomir [născută Rahtopol, care venea de la Teatrul de Păpuşi din Brăila, Natalia Comino. O parte dintre păpuşari s-au angajat în cele din urmă la Ţăndărică, iar Claudiu Cristescu a întemeiat Teatrul de Păpuşi din Constanţa (în 1956).
Teatrul de Păpuşi “Vasilache“ din Bucureşti [1953-1955]
A avut şi el o scurtă existenţă. Avea sediul pe Calea Călăraşi şi animatorii săi principali erau Gabriel Teodorescu şi Mircea Popescu care intenţionau să obţină sprijinul primăriei. Cei doi entuziaşti păpuşari au scris împreună piesa Porumbelul alb în 1950.
Teatrul de Păpuşi din Craiova devine instituţie independentă [1955]
Teatrul de Păpuşi din Oradea, secţia română [1955]
Teatrul de Păpuşi din Constanţa [1956] – iniţial secţie a Teatrului Dramatic, înfiinţat de Claudiu Cristescu
Teatrul de Păpuşi din Baia Mare [1956]
Teatrul de Păpuşi din Tg. Mureş secţia română [1963]
Teatrul de Păpuşi din Turda – secţie [?… 1975]
Ştim numai că funcţiona în 1975, dată de la care încetează activitatea sa. Regizor era Aurel Crăciun; scenograf, Vlad Gabrielescu. Oltul şi Muresul, 1975.
După 1990
au mai fost infiinţate secţii de teatru de păpuşi, iar unele secţii au devenit instituţii independente:
Teatrul pentru Copii şi Tineret Constanţa [fost Teatrul de Păpuşi Constanţa], ca urmare a demersurilor făcute de Lică Gherghilescu
Teatrul de Păpuşi Gulliver din Galaţi [fost Teatrul de Păpuşi Galaţi], ca urmare a demersurilor făcute de Dan Ganea.
etc.
S-au mai înfiinţat după 1990:
Teatrul pentru Copii şi Tineret din Târgovişte
Din 1983 exista trupa de amatori „Neghiniţă“, a lui Dan Ţopa, trecută la statut profesionist în 1992 sub numele „Tony Bulandra“. A funcţionat ca teatru popular, până în 1996, an în care Consiliul Local a decis înfiinţarea teatrului profesionist. Au fost de fapt două teatre la Târgovişte:
Teatrul Pentru Copii şi Tineret „Mihai Popescu” din Târgovişte,
şi
Teatrul Municipal Târgovişte, secţia de copii,
???
Teatrul de Păpuşi din Râmnicu-Vâlcea [secţie]
Teatrul de Păpuşi din Giurgiu [secţie a Teatrului Valah]
Teatrul Maghiar de Păpuşi din Satu-Mare – secţie. Teatrul de Păpuşi Brighella al Trupei Harag György din Satu-Mare
Teatrul Maghiar de Păpuşi din Sfântu-Gheorghe – secţie. Secţia de Teatru de Păpuşi Cimborak a Teatrului Tamasi Aron din Sf. Gheorghe
2009 Teatrul Maghiar de Păpuşi din Timişoara – secţie a Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara
O serie de teatre de păpuşi, din diverse raţiuni (?!) au redevenit secţii ale teatrelor dramatice: Teatrul de Animaţie din Bacău – devenit secţie a Teatrului Dramatic din Bacău, Teatrul Gulliver din Galaţi – din 2009 – devenit secţie a Teatrului Dramatic, Teatrul de Marionete din Arad – devenit în 2012 secţie a Teatrului Dramatic din acest oraş, Teatrul de Păpuşi din Oradea, Teatrul de Păpuşi din Baia-Mare devenit secţie a Teatrului Municipal din Oradea etc. Nu a fost de loc o măsură înţeleaptă. Consecinţele au fost în mare măsură negative. Cui foloseşte asta?
[M.C.; C.P.; Anaid Tavitian; Adriana Teodorescu, Nicolae Rodean etc.]
