FAUST

Protagoniştii poveştii sunt pacienţii unui spital de boli psihice care încearcă să „se salveze" asumându-şi inconştient rolurile lui Faust, Mefisto şi Margareta. Conflictul se declanşează în momentul conştientizării rolului pe care îl joacă fiecare personaj.
Cine a fost FAUST? Povestea lui FAUST - cunoscut şi ca FAUSTUS sau DOCTORUL FAUSTUS - este povestea unui necromant şi astrolog german care şi-a vândut sufletul Diavolului în schimbul cunoaşterii şi puterii. Se pare că a existat un Faust în istorie care a murit în jurul anului 1540, lăsând studii de alchimie şi vrăjitorie, astrologie, studii teologice şi diabolice bazate pe necromanţie. FAUST în opere artistice Legenda Doctorului Faustus este cea mai cunoscută în folclorul european şi este reprezentativă pentru perioada care a produs ocultişti precum Paracelsus şi Nostradamus. Faust şi-a câştigat notorietatea după ce a fost recunoscut în autorul anonim al primei „Faustbuch" („Cartea lui Faust"), o colecţie de poveşti despre magie. Unele pasaje au fost utilizate de Thomas Mann în nuvela sa „Doktor Faustus" (1947). „Cartea..." a fost tradusă şi a circulat prin întreaga Europă. O versiune engleză din 1592 a fost sursă de inspiraţie pentru piesa lui Marlowe, care a investit pentru prima dată în această legendă şi în personajul ei filonul unei demnităţi tragice. Scriitorul german Gotthold Lessing a încercat să reabiliteze mitul faustian într-o piesă care a rămas însă neterminată (1784). Lessing, un gânditor raţionalist, a văzut lupta lui Faust pentru cunoaştere ca pe o obsesie nobilă şi a vrut o reconciliere a personajului cu Dumnezeu. Această temă a fost urmărită şi de J.W. Von Goethe în „Faust". Poemul lui Goethe conţine elemente epice, lirice, de operă şi balet, exploatează diverse stiluri poetice în prezentarea unui comentariu amplu ce include elemente de teologie, filozofie, economie politică, ştiinţă, estetică, muzică şi, bineînţeles, literatură. În final, Dumnezeu îl salvează pe Faust. O idee animă „comentariul" lui Goethe: toate spiritele umane sunt datoare să existe şi să lupte pentru o constantă stare de „devenire", să-şi dedice viaţa cunoaşterii, acţiunii şi simţămintelor, iar cei care vor fi devotaţi acestei chemări, chiar dacă ar cădea în excese şi greşeli, nu vor rămâne nerăsplătiţi de graţia divină. E dreptul Diavolului să încerce să te orbească, pentru ca în final Dumnezeu să te lumineze. Wagner a utilizat scriitura poetică a lui Goethe pentru un text de operă de succes. Hector Berlioz a fost inspirat de o versiune franceză a operei lui Goethe atunci când a creat cantata sa dramatică: „The Damnation of Faust" („Damnarea lui Faust"), care a fost jucată pentru prima oară în 1846. „Faust"-ul lui Gounod (1859) se bazează pe prima parte a poemului lui Goethe. În secolele XIX şi XX mulţi alţi scriitori au încercat, dar fără prea mare succes, să speculeze mitul salvării sufletului lui Faust din opera lui Goethe. În ultima perioadă, unii au văzut în această legendă o expresie a pericolului căutării absolutului în cunoaştere şi putere, într-o eră nucleară care posedă forţa de a distruge totul.FAUST la Teatrul ŢĂNDĂRICĂ Pornind de la ideile care s-au vehiculat de-a lungul timpului cu privire la personalitatea lui Faust, la legenda sa şi folosindu-le drept pretext, Gabriel Apostol, Ion Brancu, Mariana Zaharia au construit un spectacol-parabolă, FAUST, care încearcă să reinterpreteze cu mijloacele animaţiei mitul faustian.